Cu totii avem momente de nostalgie…

Unii revedem copilaria…locurile de unde am plecat..prietenii cu care am crescut….familia care ne-a sprijinit….vatra in care ne-am cladit…

Dar.. de cele mai multe ori…NOSTALGIE…..inseamna amintirea clipelor petrecute cu cineva drag…si aici ajungem la “Cineva”. Cu atat mai mult cu cat a devenit “drag” sufletului si fiintei noastre…si nu intamplator

 Dar.. NOSTALGIE inseamna regret si placere in acelasi timp, placerea retrairii trecutului…Cel putin pentru mine.

Regretul placerii trecute…un paradox.

Dar… de ce ramane nostalgia?!

Orice cuplu se construieste pornind de la iubire (de un fel sau altul), afinitati si nevoie de siguranta. Ce loc ocupa increderea si fidelitatea in acest tablou? S-ar parea ca tocmai ele constituie baza reala a unei relatii stabile si armonioase.

Desigur, exista si cupluri care prefera libertatea personala si care nu considera fidelitatea sexuala a fi cea mai importanta intr-o relatie. DAR, mai devreme sau mai tarziu, asemenea cupluri vor avea parte de conflicte care numai aparent nu au de-a face cu aceasta libertate consimtita; la o privire mai atenta insa, conflictele au fost generate de lipsa fidelitatii reciproce.

Increderea reciproca si fidelitatea sunt necesitati care isi cer drepturile in toate planurile unei relatii de cuplu. In fiecare vineri seara, ai incredere ca nu te minte atunci cand iti spune ca are de lucru, el mergand, de fapt, la bere cu baietii. Ai incredere cand iti spune ce salariu are. Il crezi atunci cand, plecat in delegatie, iti spune ce dor ii este de tine si numai la tine se gandeste.

Toate acestea tin de un sentiment de siguranta, te fac sa te simti iubita si importanta pentru omul pe care il iubesti. Nu esti chinuita de gelozie si-i acorzi partenerului tau credit nelimitat.

Dar poti fi sigura, absolut sigura, ca nu te-a inselat si nu te va insela niciodata? Daca te uiti in jur, constati ca majoritatea barbatilor au “calcat stramb” macar o data in viata. Sotiile sau iubitele lor stiu sau nu acest lucru, arata sau nu ca il stiu, il accepta ca atare (“E barbat, nu poate altfel, dar tot la mine se intoarce”) sau, dimpotriva, prefera sa rupa relatia dupa asemenea incident.

Adevarul este ca psihosexualitatea barbatilor este pusa sub semnul instinctelor, spre deosebire de femei, la care componenta emotionala este esentiala intr-o relatie sexuala. Ca atare, barbatii sunt mai inclinati catre aventuri sexuale. Oare o aventura de o noapte a partenerului tau este o tragedie? Acest lucru depinde numai de felul cum interpretezi si percepi infidelitatea lui. De asemenea, conteaza daca s-a intamplat o singura data ( “Iarta-ma, n-am vrut! S-a intamplat, pur si simplu si nu a insemnat nimic, fiindca doar pe tine te iubesc”) ori daca istoria se repeta.

“SANATATEA RELATIEI”

Fidelitatea lui in plan sexual are consecinte directe asupra femeii. Faptul ca este “unica” ii sporeste increderea in sine si respectul fata de propria persoana. Astfel, constienta de forta sa sexuala, se comporta dezinvolt, iar aceasta siguranta intareste legatura dintre ea si partener. Lucrurile stau exact invers atunci cand este umilita si frustrata de infidelitatea lui: se va considera urata, neatragatoare si neinteresanta, ceea ce se va rasfrange in mod diferit asupra vietii sale sociale. In orice caz, relatia va avea de suferit pe toate celelalte planuri.

Dragostea este un cuvant atat de puternic si atat de dureros. Ne nastem prin dragoste si murim din cauza ei. Murim cu fiecare clipa in care dragostea ne paraseste inima. Suntem facuti sa iubim si sa fim iubiti. De ce ne temem? De ce ne ascundem sub masti lipsite de iubire? De ce radem si ne batem joc de iubire? De ce o pierdem? De o cautam dupa ce ne-a parasit? De ce nu o pretuim atunci cand o avem? De ce? De ce?

Viata este atat de plina de iubire! O cautam si ne dorim sa existe acolo unde credem ca imaginea noastra si-a gasit luciul perfect. Uitam ca imaginea nu are cum sa fie perfecta pentru ca nici noi nu suntem. Iubirea este perfecta. Obiectul iubirii nu este perfect. Este un paradox, dar este adevarat.

Iubirea in forma ei pura este perfecta. Iubirea de dincolo de material, iubirea care izvoreste din adancuri fara sa tina seama de umbrele care o inconjoara, aceea este iubirea pura. Credem ca daca persoana sau obiectul la care tinem sunt perfecte atunci si iubirea noastra va fi la fel si va dainui pururea. Aceasta iubire este materiala, este vizuala, este emotie cu iz de iubire.

Cand iubim o persoana sau un obiect aceea nu este iubire. Acela este atasament. Ne atasam de lucruri si persoane. Ce facem cand ele nu mai sunt? Cautam altele. Si atunci cum poate aceasta iubire sa fie? Cum poate sa dainuie pururea cand obiectul ei este efemer? Nu am intalnit o astfel de iubire in experienta mea. Am intalnit falsuri ale acestei iubiri.

Oare chiar exista iubirea pura, adevarata? Nici macar iubirea de sine nu poate fi pura, pentru ca si sinele este efemer. Astazi este asa si maine este alfel.

In loc sa ne multumim cu acele chipuri ale iubirii care dau valoare vietii noastre, pornim intr-o calatorie fara de sfarsit, calatoria iubirii perfecte si pure. Suntem dezamagiti de ceea ce intalnim pentru ca le comparam cu ceea ce exista in inchipuirea noastra. Ne formam o imagine a iubirii ideale si incercam sa o gasim fara sa ne dam seama ca si imaginea initiala se schimba in timp. Si atunci ce cautam de fapt?

Imi recunosc pe deplin apartenenta la rasa umana si la incapacitatea de a iubi constant si pur. Imaginea mea este formata din ceea ce cred ca simt eu pentru ceilalti si din ceea ce cred eu ca simt ei pentru mine.

Astazi iubesc o imagine si maine apare alta in drumul meu. Pe cursul vietii mele apar atat de multe reflexii ale iubirii ideale incat nu mai stiu care-i cea adevarata. Si totusi caut in continuare in speranta ca voi sti atunci cand o voi gasi. Sperantele apar cu fiecare noua imagine creata. Exista un ciclu care ma aduce in acelasi loc, cu alte imagini si cu alte experinte traite.

Ne cladim viata pe imagini care se estompeaza in timp. Ajungem la o varsta cand credem ca avem dreptul sa conducem imaginile celorlalti doar din cauza faptului ca ale noastre sunt mai vechi. Fiecare are nevoie sa-si creeze si sa-si traiasca propriile visuri si emotii.

Am putea discuta iubirea privita din diferite unghiuri si spusa prin atatea glasuri. Oare se compara acestea cu cea traita de mine? Oare pot pune egal intre sentimentele mele de astazi si cele de acum un an? De ce nu acceptam lucrurile asa cum vin sau devin ele? De ce ne luptam cu ele?

Imi doresc cateodata sa pot opri lupta care se da in sufletul meu intre ceea ce este nou si incitant si ceea ce este vechi si cunoscut. Lupta de a parasi vechiul pentru nou. Lupta de a pastra misterul vechiului si de a nu-l descoperi pe cel al noului. Pierd de fiecare data. Nu am gasit metoda. Exista vreo solutie?

Legatura care exista intre nou si vechi este timpul. Necrutator trece prin noi si uneste vechiul de nou, lasandu-ne impresia ca suntem stapanii prezentului. Oare? Atat de putin inseamna acest prezent incat nu-l putem masura fara sa facem apel la timp sau la trecut si prezent. Ce inseamna prezentul? Aceasta clipa? Acest moment cand scriu? Acest moment cand citesti? De unde stii ca deja nu este trecutul? De unde stii ca nu este deja in viitor?

Credem ca prezentul este puternic. Credem ca daca-l numim prezent si nu recunoastem ca ne gandim la clipele care au trecut pe langa noi atunci suntem stapanii timpului. Credem ca daca traim prezentul facand planuri pentru viitor atunci stapanim timpul. Si daca ne traim prezentul ca si cand viitorul nu ar exista oare suntem in avantaj?

Notiuni atat de ambigue, care ne limiteaza. Avem timpul limitat. Trebuie sa avem grija pentru ca nu putem da timpul inapoi. Da, asa este. Si de ce sa vrei sa-l dai inapoi? Acum este zi si peste o clipa se face noapte. Trebuie sa dormim, trebuie sa mergem la munca, trebuie sa crestem, trebuie sa ne maturizam, trebuie sa imbatranim, trebuie sa murim. Trebuie, trebuie, trebuie… Prea multe limite, prea multe activitati stapanite de trebuie.

Sa recunoastem odata pentru totdeauna ca timpul este stapanul caruia nu poti decat sa i te supui. Nu ai cum sa-l invingi, nici macar cu propriile-i arme. Am incercat sa-l ingradim, sa-l denumim, sa-l numerotam, sa-i dam un inceput si un sfarsit.

El, Timpul ramane nepasator la incercarile noastre ridicole de a deveni stapanii lui. Ne rade in nas cu fiecare ocazie si isi demonstreaza puterea exact atunci cand ne este mai dificil de acceptat suprematia lui. In loc sa ne lasam purtati de val si sa traim asa cum simtim si cum ne dorim, noi nu facem altceva decat sa luptam impotriva mersului natural al vietii.

Da, exista limite si timpul este una dintre ele, dar poti sa-l privesti ca si cand ar lucra in favoarea ta. Uneori timpul este cel care-ti aduce inca o sansa, iti deschide noi usi sau care te ajuta sa treci peste situatile dificile din drumul tau. .

Si sunt sigura ca maine timpul imi va oferi o noua sansa!