Incerc sa ma bucur de fiecare moment la intensitate maxima.

Viata e atat de grea uneori si ai impresia ca problemele si iuresul ei te doboara, iti vine sa depui armele si sa fugi…

Ne lasam angrenati in activitatile zilnice, ne lasam coplesiti de munca si uitam ( sau pretindem ca nu mai avem timp) de noi, de ceea ce ne face bine sufletului, mintii, fiintei noastre.

Dar eu m-am hotarat sa sparg acest tipar, caci nu-i asa, este deja un tipar al zilelor in care ne ducem existenta. Si de cand mi-am propus acest lucru ( adik de vreo 4 luni) sunt mai relaxata, ma simt adeseori fericita si remarc aproape in fiecare zi ca viata e frumoasa. Ii privesc pe cei din jur cum se zbat intr-o rutina a stresului, datoriilor, incercarii de a face ceva…ce?!

Imi pare rau sa intalnesc oameni frumosi, oameni bogati sufleteste, oameni minunati care doar din dorinta de a realiza si de a se realiza pe propriul merit, nu mai au vreme pentru viata. Si nici nu reusesc sa se bucure de momentele libere doar pentru ca mintea lor este mereu in actiune, mereu la lucru.

Dar eu, eu ?!

Eu imi fac timp pentru mine, pe care as vrea sa-l impart cu cei dragi sufletului meu…dar viata este asta si nu am putere sa schimb nimic..pentru ceilalti.

Sunt o femeie norocoasa..after all.

Mi se petrec lucruri foarte frumoase. Chiar daca nu la intensitate maxima. Dar sunt cadouri marunte care cantaresc foarte mult.

Si ma descopar pe mine, de fapt ma redescopar. Sunt chiar eu, asa cum sunt eu de fapt. Vesela, optimista, jucausa si….linistita. Desi unii ar crede ca pot primi mai mult, ei nu stiu ca nu primeam nici macar atat. Ei nu stiu ca acum am 80% din ce imi doream si ca sansele sunt de 90% sa primesc tot. Cine mai e atat de norocos ca mine? Sa ridice mana!

Plutesc acum pe ape limpezi si care isi urmeaza firesc cursul. Eu , care tot timpul faceam rafting prin viata si, ooo, deja eram in linia intai. Invatasem sa manuiesc atat de bine caiacul si sa raman ferma pe pozitie, incat chiar nu mi se mai taia respiratia la vreo sectiune “cu denivelari”.

A, nu va imaginati ca totul este roz…oricat mi-ar placea mie aceasta culoare. Probleme sunt, neplaceri apar, dar e atat de placut sa le caut o rezolvare acum, parca se leaga totul mai usor, parca nu ma mai apasa cu aceeasi forta si gasesc resursele sa-i sprijin si pe cei dragi. Totul dintr-un sufletzel de pici…adik eu.

Si mie mi-e drag de tine…(esti sursa mea secreta de alimentare)

Un nou inceput..asta e titlul pe care am vrut sa-l pun initial. Dar…pare un cliseu deja, ..nu?!

Oricum, ideea, simpla si totusi plina de substanta, este ca o iau de la capat. Cu tot. Gata cu vanatoarea..caprioara si ranile produse de gloantze..oarbe. Acum pornesc pe un alt drum al aceleiasi vieti. Pe un drum pentru care m-am pregatit pana acum. ( cel putin asa cred). Caut altceva ( sau poate acelasi lucru) – liniste, armonie, maturitate.

Acest drum nou imi da speranta si curaj. Am luat cea mai buna decizie din ultimii..2 ani?! Ma simt proaspata, plina de incredere….si femeie. Uitasem cum e sa fii femeie…senzational! Ma simt atat de bine in pielea mea, in hainele mele, in mirosul meu. Sunt mai puternica si optimista. Totul va fi bine! VA FI BINE!!!

Desigur, exista nostalgia…o avem cu totii cred. DAR ATAT.

Viata e frumoasa! …..chiar si viata mea.

- publicat pe 29 mai 2007 de autor necunoscut -

Era o iarna atat de rece si apasatoare cand te-am cunoscut.Orasul era inghetat si, desi luminat de mii de beculete colorate,parca nimic nu putea sa-l inveseleasca, cum nici pe mine aparent nimic nu ma putea scoate din starea de depresie in care ma cufundasem.

Ma starduiam sa-mi recapat spiritul tineresc, sa fiu din nou eu, sa-mi caut fericirea. Atunci,ca un raspuns la strigatul de ajutor al sufletului meu, m-ai invitat la dans. Neasteptandu-ma la ce avea sa vina si plin de indoieli,am incercat sa ma impotrivesc sarutului tau, crezand ca oricum n-are nici un rost. Dar avea. Asa am inceput noi sa existam. O existenta modesta, nu foarte tumultoasa, nici foarte pasionala, dar care pentru mine a fost ca o ploaie binecuvantata intr-o zi torida. Te iubeam, si vroiam sa ti-o dovedesc, eram pregatit pentru ce avea sa urmeze, pentru un nou pas in relatia noastra. Te iubeam si aproape ca ma sufoca sentimentul asta, dar eram atat de fericit, incat nimic nu m-ar fi putut dobori in acele momente, nimic, atata timp cat eram impreuna, cat stiam ca te am pe tine.

In betia acestui sentiment euforic, nici nu puteam macar sa-mi imaginez ca intr-o zi nu vom mai fi poate impreuna. Cu mintea mea de copil inca, nu anticipam ce avea sa fie si nu stiam sa ma port asa cum ai fi meritat, nu am stiut sa-ti dovedesc ce simteam atat de puternic. Atunci poate ca m-ai fi iubit si tu si n-ai fi crezut ca pentru mine relatia noastra fuseses doar o joaca. Pentru ca asta trebuie sa fi crezut, din moment ce ai disparut fara sa crezi necesara vreo explicatie. Am incercat singur sa gasesc raspunsuri la intrebari care ma bantuie inca, nu indrazneam cu nici un chip sa mai iau legatura cu tine, ma consideram singurul vinovat de situatia in care ma aflam si trebuia sa suport consecintele. “O sa treaca”,ma gandeam mereu, “o sa cunosc pe altcineva, o sa fie cu totul diferit de ea, o sa ma faca fericit si o sa rad de amareala de acum”

Eram in plina vara, vara care trebuia sa o petrecem amandoi si eu eram fara tine. Intre peretii camerei mele, singur, ascuns, departe de ochii prietenilor. Eram cel mai fericit in fata lor, dar muream cate putin in fiecare zi,eram o epava. De ce nu trecea ?

Mai tarziu aveam sa realizez ca n-o sa treaca niciodata. Tu ai fost iubirea pe care multi o cauta, putini o gasesc si unii reusesc s-o pastreze.

Dupa o vara monotona, cu nopti nedormite,a urmat toamna, un pic mai agitata, scoala, camin, mutat ,cunostinte noi, aproape puteam sa spun ca incep sa ma vindec. Am inceput sa ies foarte des, sa cunosc lume multa, sa-mi distrag atentia de la suferinta ascunsa. Imi era mai bine. Pna intr-o zi, cand te-am vazut in multime. Da, erai tu, acum nu ma mai inselam, cum ma inselasem de atatea ori pana atunci, crezand ca-ti vad chipul intre atatea chipuri straine. In momentul acela, tot ce incercasem sa recladesc din ruine, se daramase. Eram iarasi in acelasi punct din care am plecat.

De multe ori imi spuneam ca singura cale sa uit ce s-a intamplat, ar fi sa incerc sa dau ochii cu tine iar. Nu pentru a ne impaca, nici pentru a-ti cere explicatii,ci pentru a ma obisnui cu ideea ca existi si ca ti-e bine fara mine si ca nu e nimic rau in asta. Si asa am si facut. M-am intors in cercurile in care ne invarteam amandoi si am incercat sa pastrez o distanta amicala intre noi. Am reusit-o si pe asta, chiar daca in interior strigam cu disperare ca te iubesc. Reuseam sa pastrez aparentele.

Am cunoscut,in sfarsit pe altcinev. Parea ca o sa fie bine, a mers o vreme, dupa care s-a dus totul de rapa. Nu am suferit. Eram deja obisnuit cu asemenea esecuri. Oricum, nu ma asteptam sa iasa ceva bun. Pana intr-o zi cand a vrut sa ne impacam. Ma gandeam ca merita o incercare. M-am aruncat pur si simplu in bratele ei, crezand ca fac bine, de fapt nici nu-mi mai pasa. Era momentul acela si vroiam sa-l traiesc, nu-mi mai pasa de ce avea sa urmeze.

Bineinteles, relatia n-a mers nici de aceasta data. Iar n-am suferit mai mult de o jumatate de ora. Mi se parea ceva foarte dubios, ii daruisem ce aveam eu mai de pret la momentul acela, relatia esuase lamentabil, dar eu nu aveam regrete, nu pentru ea ,cea de acum.

M-am aruncat ulterior in doua relatii sortite din start nereusitei, chiar daca undeva in inima mea, speram sa iasa ceva.

Acum, la aproape un an de cand ne-am despartit,sunt iarasi singur, groaznic de singur, cum am fost cand m-ai lasat ultima oara in statia tramvaiului N-am mai simtit de atunci nimic asemanator clipelor pe care le-am petrecut impreuna si dupa tot ce mi s-a intamplat pana acum, sunt convins ca nu o sa mai simt, cel putin nu la aceeasi intensitate. Tu ai fost cea pe care trebuia sa stiu s-o pretuiesc, dar nu am facut-o, preocupat de propria-mi fericire, si acum inca mai caut raspunsuri, raspunsuri pe care nu o sa ti le cer niciodata. Pentru ca am vazut ca esti, ti-e bine fara mine, si nu e nimic rau in asta.

Oriunde m-as duce, orice as face, n-o sa reusesc niciodata sa te uit si nici nu vreau asta. Vei ramane mereu cea mai frumoasa amintire a mea, cea mai mare dorinta a mea, chiar daca m-am resemnat deja cu gandul ca am avut sansa mea, dar am lasat-o sa-mi scape.

Te iubesc, si asta ma va urmari mereu, oricat de mult as incerca sa scap de durerea zadarniciei acestui sentiment. Iarta-ma ca nu am stiut sa te fac si pe tine sa simti asta. Poate ca am fi fost si astazi impreuna si fericiti. Cu regretul asta va trebui sa ma impac de acum. Sa fii fericita, fa tot ce poti pentru asta.

Sunt friguroasa,dar imi place sa port vesminte subtiri. Sunt puternica, dar imi place sa fiu alintata. Sunt femeie, dar ma tratez, luandu-ma la tranta cu decizii barbatesti, cu businessuri complicate, cu alegeri taioase, cu datorii grave, cu credite incurcate, cu suparari viguroase.

Traiesc de-o viata balansandu-ma intre decizii contrare, ma invart intr-un univers de contraste. Aleg mult si culeg prost. Tanjesc sa invat regulile comparatiei sanatoase, dar nu izbutesc sa diferentiez binele de mai bine, raul de mai putin rau. In vreme ce altii traiesc in parul vietii,eu merg indarjit, in raspar.

Cumpar haine fara sa-mi pot motiva prea bine alegerile si mi s-a intamplat nu o data sa ajung acasa si sa constat ca n-as putea imbraca niciodata ce-am scos din punga de la mall. Ma incapatanez sa iubesc barbati pe care-i vreau smulsi din lumi ce-mi sunt pe de-a-ntregul straine si, dupa nesfarsite luni de plans si truda, ma fulgera durerea ca n-as putea vietui nici o singura zi langa cel pe care am luptat sa-l imblanzesc. Si-atunci ma-ntreb, hotarata sa rad, pregatita sa plang: ce tinute de toamna a tineretii sa aleg? Ce conduite mature, pentru anotimpurile intelepciunii, sa adopt?

E toamna, mi-e frig, dar imbrac,indaratnic, vesminte subtiri. E tarziu, mi-e frica de nopti fara imbratisare, dar ma mandresc mai departe cu gandul frumos ca nu stiu sa iert, ca nu pot sa uit. Ma invart ametitor intr-un univers de contraste, dar n-am curajul sa opresc planeta, nu-ndraznesc sa vreau sa cobor. E toamna. E frig. E frumos.

     Mai intai s-a intamplat minunea si ne-am indragostit unul de altul. O buna, uimitoare bucata de vreme, n-am avut nevoie de nimic altceva decat de noi insine. Am asteptat iarna, sperand sa ne inzapezim (pana la varfurile brazilor,pana peste crestele muntilor) intr-o coliba. Am dorit o vara sloboda si turcoaz, visand sa tragem perdeaua spre lume dintr-un cort asezat departe de orice pas cunoscut. Fericiti sa petrecem in doi, doar in doi,obligatoriu in doi, zile si nopti nesfarsite. Fara sa stim ce inseamna plictisul, fara sa tanjim dupa tumult. Convinsi ca avem in noi destula ardere, destula poveste, ca sa nu ne fie in nici o seara frig.

    NICI NU MAI STIU CARE DINTRE NOI A VRUT SA CRAPE USA INSPRE RESTUL LUMII. Doar putin, sa vedem ce se mai intampla cu ceilalti. Doar putin, sa ne vada si ceilalti ce fericiti suntem. Am simtit apoi pofta sa privim pe furis, ca prin gaura cheii,catre afara. Si mai tarziu s-a luminat in noi, ca intr-un miez de noapte, NEVOIA DE LIBERTATE. Lui i se facuse dor sa petreaca departe de mine nopti fabuloase, netraite pana atunci. Mie mi se facuse pofta sa-mi reexersez farmecul impietrit, ce paradox, intr-o mare iubire…

    De atunci stiu ca, de fiecare data cand incep sa simt nevoia de evadari fugare,povestea mea de dragoste sta sa se duca de rapa. Cand incepe sa ma ademeneasca dorinta de a petrece timp de aur, timp luminat si cu altcineva decat cu el, pricep ca amorul meu cu nabadai a decazut intr-un respect cuviincios, in iubire amabila, amara, fara flacari si fara cenusa. FARA VIITOR.

  O data cu ispita libertatii incepe sfarsitul iubirii. Degeaba ne prefacem ca, intr-o lume moderna, dragostea nu poate rezista fara independenta. Iubirile mari si fericite n-au nevoie de martori, n-au nevoie de moarte. Nici de butaforie, nici de spectacol, nici de artificii. Iubirea e o stare edenica. Dar pentru ca nu suntem pregatiti sa induram fericirea cumplita pe care o aduce cu ea, sub pretextul dorului de libertate, fugim din Paradis.

    SI NE INTOARCEM UNDE ? ?

Sunt fericita.

De o saptamana sunt cea mai fericita si mai rasfatata femeie de pe Pamant. Incetasem sa mai sper ca voi mai simti astfel vreodata.

Zi de zi visez si zbor! Si nu mi-e teama…nu mi-e teama de nimic…

Pana acum eram o caprioara pandita de vanator…de fiecare data sperand ca el isi va face mila de bietul suflet si ca dupa atatea rani, o va lua s-o ocroteasca, fara a-i  mai dori moartea.

Acum sunt o pasare. O pasare maiastra, libera si dornica de viata..de necunoscut, de nou, de iubire. Vanatorul meu s-a transformat acum in cel mai frumos vis…sau cea mai frumoasa realitate. Simt ca traiesc, ca simt, ca pot avea totul.

Si zbor…

N-am mai scris demult.

Si am atat de multe sa imi spun.

Ma simt de parca n-as simti. Ma intreb ce mai simt. OARE SIMT?

Iubesc, dar parca nu..urasc..si totusi nu..Eu unde sunt?

Ma plac,dar totusi nu…nu mai sunt eu. Unde m-am pierdut?! De ce m-am pierdut?! Inca nu stiu raspunsul, nu stiu rezolvarea….e vina mea?

Dragoste si ura.

Cu totii avem momente de nostalgie…

Unii revedem copilaria…locurile de unde am plecat..prietenii cu care am crescut….familia care ne-a sprijinit….vatra in care ne-am cladit…

Dar.. de cele mai multe ori…NOSTALGIE…..inseamna amintirea clipelor petrecute cu cineva drag…si aici ajungem la “Cineva”. Cu atat mai mult cu cat a devenit “drag” sufletului si fiintei noastre…si nu intamplator

 Dar.. NOSTALGIE inseamna regret si placere in acelasi timp, placerea retrairii trecutului…Cel putin pentru mine.

Regretul placerii trecute…un paradox.

Dar… de ce ramane nostalgia?!

Dragostea este un cuvant atat de puternic si atat de dureros. Ne nastem prin dragoste si murim din cauza ei. Murim cu fiecare clipa in care dragostea ne paraseste inima. Suntem facuti sa iubim si sa fim iubiti. De ce ne temem? De ce ne ascundem sub masti lipsite de iubire? De ce radem si ne batem joc de iubire? De ce o pierdem? De o cautam dupa ce ne-a parasit? De ce nu o pretuim atunci cand o avem? De ce? De ce?

Viata este atat de plina de iubire! O cautam si ne dorim sa existe acolo unde credem ca imaginea noastra si-a gasit luciul perfect. Uitam ca imaginea nu are cum sa fie perfecta pentru ca nici noi nu suntem. Iubirea este perfecta. Obiectul iubirii nu este perfect. Este un paradox, dar este adevarat.

Iubirea in forma ei pura este perfecta. Iubirea de dincolo de material, iubirea care izvoreste din adancuri fara sa tina seama de umbrele care o inconjoara, aceea este iubirea pura. Credem ca daca persoana sau obiectul la care tinem sunt perfecte atunci si iubirea noastra va fi la fel si va dainui pururea. Aceasta iubire este materiala, este vizuala, este emotie cu iz de iubire.

Cand iubim o persoana sau un obiect aceea nu este iubire. Acela este atasament. Ne atasam de lucruri si persoane. Ce facem cand ele nu mai sunt? Cautam altele. Si atunci cum poate aceasta iubire sa fie? Cum poate sa dainuie pururea cand obiectul ei este efemer? Nu am intalnit o astfel de iubire in experienta mea. Am intalnit falsuri ale acestei iubiri.

Oare chiar exista iubirea pura, adevarata? Nici macar iubirea de sine nu poate fi pura, pentru ca si sinele este efemer. Astazi este asa si maine este alfel.

In loc sa ne multumim cu acele chipuri ale iubirii care dau valoare vietii noastre, pornim intr-o calatorie fara de sfarsit, calatoria iubirii perfecte si pure. Suntem dezamagiti de ceea ce intalnim pentru ca le comparam cu ceea ce exista in inchipuirea noastra. Ne formam o imagine a iubirii ideale si incercam sa o gasim fara sa ne dam seama ca si imaginea initiala se schimba in timp. Si atunci ce cautam de fapt?

Imi recunosc pe deplin apartenenta la rasa umana si la incapacitatea de a iubi constant si pur. Imaginea mea este formata din ceea ce cred ca simt eu pentru ceilalti si din ceea ce cred eu ca simt ei pentru mine.

Astazi iubesc o imagine si maine apare alta in drumul meu. Pe cursul vietii mele apar atat de multe reflexii ale iubirii ideale incat nu mai stiu care-i cea adevarata. Si totusi caut in continuare in speranta ca voi sti atunci cand o voi gasi. Sperantele apar cu fiecare noua imagine creata. Exista un ciclu care ma aduce in acelasi loc, cu alte imagini si cu alte experinte traite.

Ne cladim viata pe imagini care se estompeaza in timp. Ajungem la o varsta cand credem ca avem dreptul sa conducem imaginile celorlalti doar din cauza faptului ca ale noastre sunt mai vechi. Fiecare are nevoie sa-si creeze si sa-si traiasca propriile visuri si emotii.

Am putea discuta iubirea privita din diferite unghiuri si spusa prin atatea glasuri. Oare se compara acestea cu cea traita de mine? Oare pot pune egal intre sentimentele mele de astazi si cele de acum un an? De ce nu acceptam lucrurile asa cum vin sau devin ele? De ce ne luptam cu ele?

Imi doresc cateodata sa pot opri lupta care se da in sufletul meu intre ceea ce este nou si incitant si ceea ce este vechi si cunoscut. Lupta de a parasi vechiul pentru nou. Lupta de a pastra misterul vechiului si de a nu-l descoperi pe cel al noului. Pierd de fiecare data. Nu am gasit metoda. Exista vreo solutie?

Legatura care exista intre nou si vechi este timpul. Necrutator trece prin noi si uneste vechiul de nou, lasandu-ne impresia ca suntem stapanii prezentului. Oare? Atat de putin inseamna acest prezent incat nu-l putem masura fara sa facem apel la timp sau la trecut si prezent. Ce inseamna prezentul? Aceasta clipa? Acest moment cand scriu? Acest moment cand citesti? De unde stii ca deja nu este trecutul? De unde stii ca nu este deja in viitor?

Credem ca prezentul este puternic. Credem ca daca-l numim prezent si nu recunoastem ca ne gandim la clipele care au trecut pe langa noi atunci suntem stapanii timpului. Credem ca daca traim prezentul facand planuri pentru viitor atunci stapanim timpul. Si daca ne traim prezentul ca si cand viitorul nu ar exista oare suntem in avantaj?

Notiuni atat de ambigue, care ne limiteaza. Avem timpul limitat. Trebuie sa avem grija pentru ca nu putem da timpul inapoi. Da, asa este. Si de ce sa vrei sa-l dai inapoi? Acum este zi si peste o clipa se face noapte. Trebuie sa dormim, trebuie sa mergem la munca, trebuie sa crestem, trebuie sa ne maturizam, trebuie sa imbatranim, trebuie sa murim. Trebuie, trebuie, trebuie… Prea multe limite, prea multe activitati stapanite de trebuie.

Sa recunoastem odata pentru totdeauna ca timpul este stapanul caruia nu poti decat sa i te supui. Nu ai cum sa-l invingi, nici macar cu propriile-i arme. Am incercat sa-l ingradim, sa-l denumim, sa-l numerotam, sa-i dam un inceput si un sfarsit.

El, Timpul ramane nepasator la incercarile noastre ridicole de a deveni stapanii lui. Ne rade in nas cu fiecare ocazie si isi demonstreaza puterea exact atunci cand ne este mai dificil de acceptat suprematia lui. In loc sa ne lasam purtati de val si sa traim asa cum simtim si cum ne dorim, noi nu facem altceva decat sa luptam impotriva mersului natural al vietii.

Da, exista limite si timpul este una dintre ele, dar poti sa-l privesti ca si cand ar lucra in favoarea ta. Uneori timpul este cel care-ti aduce inca o sansa, iti deschide noi usi sau care te ajuta sa treci peste situatile dificile din drumul tau. .

Si sunt sigura ca maine timpul imi va oferi o noua sansa!